Începuturi

joi, 3 septembrie 2009

Povesteam cu Alex într-o zi că nu ne plac începuturile. Deşi unii ar putea să spună că sunt cele mai frumoase lucruri care se pot întâmpla.. Teama asta de necunoscut, de ce va fi, de ce fel de persoana poţi să mai cunoşti, etc.. Aşa o fi, nu zicem nu..

Daar noi ne refeream la a începe să scrii/comentezi ceva. Este foarte greu să găseşti formula AIA de început care să te satisfacă (pe tine, mirobolantul autor al acelui articol/lamentare pseudo-literară) şi pe cititorii acelei chestii. Bine, probabil că o anumită dexteritate ţi-o capeţi pe parcurs, sunt sigură. Şi probabil că şi tu eşti prea cârcotaş cu tine însuţi.. Tu, scriitorul, evident.

Oricum ar fi, probabil că acesta este motivul (patetic, ştiu) pentru care eu am dat bir cu fugiţii de pe blog de ceva timp... În plus, din acest moment scriu din postura de om cu permis de conducere.. Mda, am dat şi amărâtul ăla de examen şi l-am luat din prima, deşi nu mă aşteptam să se întâmple aşa ceva. Pentru că atunci când am dat proba practică, respectiv oraşul, traseul sau cum o fi, erau vreo 20 de persoane de sex masculin şi vreo 3 de celălalt. Dintre care una eram eu. Şi bineînţeles că nenea examinatorul a ţinut să o pice pe prima domnişoară pe care a pus-o să se urce la volan.. Aşa că sincer, mă aşteptam să mi se întâmple şi mie la fel.. Cine ştie de ce o fi considerat că am condus bine?.. Bine că s-a dus şi asta.. Şii poate acuşica vin la Bucureşti cu loganul!

Al doilea motiv (sau să fie deja al treilea, hm) este reprezentat de faptul că părinţii mei s-au decis în plină criză economică (pentru că sunt convinsă că au un al şaselea simţ de a depista momente din astea, prielnice) să ne punem termopane la balcoane. Da,da, după cum cânta domnul Chilian.. Şi acuma am ziare pe jos, sticle, praf, praf, praf, extrem de multe lucruri de prin balcoane in interiorul camerelor, pentru că nu aveau unde altundeva unde să le depoziteze.. Şi bineînţeles că am avut norocul de a da peste cei mai "harnici" muncitori care există. Nu vin când spun că vin, din astea. E fain.. Nu, serios, chiar e amuzant. Că de acuma ce poţi să mai faci? Să mai râzi..

Eniuei, am apucat să mai zăresc nişte capodopere de filme între două ciocănituri. Şi mai multe cu ajutorul lu' Mădă.. Despre care să povestesc mai întâi?... Hm, cred că am să spun despre Singin' in the rain. Nu îl mai văzusem de ceva vreme şi mi se făcuse dor.. Concluzia? They really stopped making movies like they used to. Şi cam la fel este şi cu 42nd Street. Alb negru, film superb realizat din anumite puncte de vedere şi pentru anul când a fost făcut - 1933.

Şi pentru a evidenţia diferenţele între filmele europene şi cele făcute de americani, vă invit să urmariţi două trailere pentru acelaşi film, cu Audrey Tautou şi Gaspard Ulliel, Un long dimanche de fiancailles (varianta franţuzească) sau A very long engagement. Eu nu m-aş fi uitat la film dacă aş fi văzut al doilea trailer.. But that's only me, I guess. În orice caz, filmul este bine făcut, destul de impactant din punct de vedere vizual şi nu numai. Te cam ţine conectat, mai ales dacă nu ştii franceză (lucru de care eu una mă fac vinovată) şi ai aşa un sentiment de satisfacţie când te prinzi despre cine personaj mai vorbeşte.. Pe scurt, este un film de văzut la modul cel mai serios cu putinţă! Şi protagoniştii au ocazia să o ia de la început.. And that's the beauty of life, isn't it?...

Vizionare plăcută!

Miros de vacanţă

miercuri, 1 iulie 2009

Noţiune abstractă, vacanţa asta.. Mai ales când ai dat 14 examene pe sesiune. Şi acum că a venit în sfârşit, mi se pare puţin ireală. Dar e de bine, cred. Cui nu i-ar plăcea să stea şi să nu facă nimic toată ziua? Şi eu pot în sfârşit să revin la pasiunea mea.. săraca a avut mult de suferit.. Filme, filme, cât mai multe filme!..

Am văzut în sfârşit "Slumdog Millionaire". Câte Oscaruri a câştigat? 18?... Filmul nu e rău, departe de mine gândul ăsta. Doar că.. cum zicea şi Alex, americanilor le place mult tot ce e exotic, pentru că ei nu se mai consideră aşa. Întrebarea este dacă s-au considerat aşa vreodată? Mă îndoiesc.. Oricum, e un film de văzut. Şi ai şi ce învăţa din el, spre exemplu un mod inventiv de a folosi toaleta sau felul în care câştigă bani ăia din tren cărora le cumpărăm brichetele în formă de sticle de vin, acele şi lanternele de buzunar care la prima utilizare se vor strica. Din nou, filmul chiar nu e rău, poate a fost mult prea lăudat şi m-am aşteptat să îmi aducă salvarea pentru cancer. Dumnezeule, de ce mi se pare că româna mea începe să sune mai bine în engleză decât în română?...nu, nu, nu e bine deloc. Am să văd ce să fac pentru remedierea situaţiei. Bun, în sfârşit o propoziţie care sună mai bine în română!

În altă ordine de idei, poate pentru că de abia am ajuns acasă şi poate pentru că am mers prea mult cu trenul anul ăsta, dar aşa ce m-am săturat de discuţiile interminabile din tren! Poate omu vrea doar să stea să asculte muzică şi să fie lăsat în pace să doarmă, nu să asculte câţi copii are persoana de lângă, sau câţi nepoţi are, sau cât de mult şi de bine a dormit acasă la soacră-sa acum 3 luni. Cred că am învăţat din călătoria de ieri că nu e bine să ai trei locuri pe care să le numeşti acasă. (chiti, ai grijă!) :P Femeia de lângă mine avea în jur de 50 de ani, era din Buzău, lucra în Braşov, dar se ducea la Bacău la apartamentul ei, pentru că de aici era şi soţul ei. Zic era, pentru că între timp a murit, Dumnezeu să-l ierte! Da, ştiu când, cum, de ce, şi mai ales cum a fost înmormântarea lui. Şi nu numai a lui, şi a celor 5 mătuşi care au mai murit de atunci, să le odihnească Cel de Sus în pace! A fost un pic prea mult, ce-i drept.. Pentru că după înmormântări, a urmat vremea, religia, epoca ceauşistă şşşşiiiiii bineînţeles telenovelele turceşti de pe Kanal D!.. Da, acuma am înţeles că lumea chiar se uită la acest post, trebuie să recunosc semi-obscur pentru mine.. Cel puţin încă.. Cât trăieşte, omul învaţă..

We're over!

miercuri, 24 iunie 2009

Pentru că familia mea a meritat, merită şi va merita întotdeauna o atenţie deosebită şi un grad cât mai ridicat de stimă şi respect. Bine, ce-i drept.. nu toată..

Întotdeauna m-am întrebat cum ar fi fost dacă aş fi fost singură la părinţi. Probabil că nu aş fi învăţat nici pe departe toate lucrurile pe care le-am învăţat încă de mică. Dar am şi eu momente când mă gândesc că mi-ar fi fost aşa de uşor.. Serios! Fără să par egoistă, (yeah, right) de prea multe ori acest lucru mi-a pus mai degrabă beţe în roate decât să mă ajute. Şi sincer... m-am săturat! La modul că m-am săturat să mă trateze ca o cârpă şi de acum înainte, cel puţin pentru o perioadă de timp, sor-mea a terminat-o cu mine. We are over. For now, ca să nu fiu atât de categorică.

Poate că nu mă voi trezi cu hainele aruncate în stradă.. Deşi, o parte din mine începe să vrea să nu îşi îndeplinească promisiunea. Poate aşa o să îmi cumpere un calculator nou, sau mai bine un laptop, nu?.. Şi cu hainele.. hmm, oi mai lua eu de pe undeva.. Cel mai mult mi-e de căni, că-s faine şi mai sunt şi cadouri de la persoane dragi mie. Să-mi cumpere şi căni, şi lampă, şi scaun, şi lenjerie, şi calculator, şi haine, şi cărţi.. Aaa, şi diplomele pe care le-am strâns până acum. Da, da.. şi alea. Eventual să dea timpul înapoi şi să se ducă în locul meu la şcoală, la examene.. poate cine ştie, chiar ia note mai mari, că deh.. ea este intelectuala din casă..

E trist, dar m-am plictisit să mă văd umflată de plâns, şi pe mama că face alergii pe fond nervos. E trist, dar vom trăi şi vom trece şi peste asta.

But we're soooo over!

Pentru că plouă...

miercuri, 17 iunie 2009

Da, pentru că se întâmplă ceva frumos afară şi am o veritabilă sursă de inspiraţie... Întotdeauna m-am întrebat de ce atunci când plouă afară mă simt mai liberă. Nu ştiu să spun cu exactitate răspunsul, poate din cauza faptului că ar fi prea multe variante.. Oricum, sunt convinsă că şi Mădă cu a ei ghioagă (oare îşi mai aduce aminte ?...) a contribuit la asta. Da, mi-e dor de ea, mi-e dor de sentimentul de acasă, şi mi-e dor de conversaţiile lungi cu Kiddo.. Bine că astea se vor întâmpla în curând!..

Ştiam că avea să îmi fie dor.. Ştiam asta, şi totuşi parcă din nou cuvântul - intraductibil în nicio limbă (după umila părere a fostului meu profesor de limba română, un biet profesor de literatură, după cum se autointitula) - dor capătă alte conotaţii... Poate că şi ploaia a contribuit la asta, cine ştie?

Mă bucur că sor-mea a început să îşi dea seama că am sau că avem şi noi dreptate. Şi mă bucur că este supărată şi că s-a săturat să fie tratată ca o sclavă. Cred că până acum a fost învăluită într-o pânză care nu îi permitea să vadă mai nimic.. Şi lucrurile încep sau au început deja să capete alte nuanţe. Din nou, poate a fost ploaia de vină. Sau poate va fi...

I wanna go home.

Long time, no see

joi, 16 aprilie 2009

Aşa e. Timpul trece, fie că vrei, fie că nu. Că eşti în capitală, sau la 300 de km depărtare, sooner or later te ajunge din urmă. Sub varii forme. Una dintre multele "binecuvântări" pe care ţi le întinde pe tavă un oraş relativ mic faţă de Bucureşti este faptul că dacă ieşi să cumperi pâine, ai 75% şanse să te întâlneşti cu cineva pe care nu ai vrea să îl vezi. Pentru că, nu-i aşa, the almighty Murphy is always right..

În altă ordine de idei, pentru că am o cană de ceai de lămâie lângă mine, pastile şi alte nimicuri şi pentru că tuşesc de parcă de abia am schimbat ţigările (for the record, nu fumez), m-am hotărât să spun şi de ce se întâmplă asta. Nu că aş fi eu vreo mare fană a ceaiului de lămâie (ceea ce sunt), ci din cauza unui festival.. Da, din cauza NexT-ului sunt aşa... În linii mari.. Nu mă înţelegeţi greşit, festivalul a fost una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-aş fi putut trăi vreodată.. Doar că la Scala a fost destul de mult curent şi frig.. Plus că a trebuit să trebăluim pe acolo, aşa că era inevitabil să nu răcesc puţin, cu toate precauţiile pe care mi le-am luat. Dar am să trec şi peste asta, în curând.
Despre NexT, ce să mai zic.. A fost fain, a trecut pe lângă mine extrem de repede, nici nu mă aşteptam să nu fie aşa. Vreau ca la anul să pot fi din nou voluntar, e clar!..

Festivalul a trecut, răceala s-a instalat şi ea mai bine, şi acuma aştept să fiu tratată, pentru că I is home. Nici nu mi-am dat seama ce diferenţe mari pot să existe între nici măcar 300 de km.. Hm, strange. Cearta dintre care e târnăcopul şi care e cazmaua s-a transformat în Mănâncă!! sau de ce nu faci cartofii prajiţi cu mai puţin ulei? Şi sincer, mă aşteptam ca măcar aici să pot găsi linişte la cumpărături.. Dar se pare că am uitat că e criză şi toată lumea se grăbeşte să cumpere.. Of, ce ţi-e şi cu memoria asta de scurtă durată..

Şi tot aseară mi-am dat seama că nu vom scăpa niciodată de imaginea de housewife. Noi, fetele, as in. Să fie oare trist acest lucru? Sau faptul că se pare că ne place să fim aşa tratate? Serios, oare ce microcip avem implantat undeva într-o parte a creierului care să ne spună la tot pasul că trebuie să servim, că trebuie să tăcem în momentul când bărbatul nostru ţipă la noi să (mai) punem cartofi la prăjit, pentru că cei 10 pe care i-a ingurgitat (tacticos, de altfel) până acum nu i-au ajuns?

...

Another Day in Paradise City

luni, 30 martie 2009

     The music box started a grave, unearthly tune once it was opened by the man with the Armani suit. ‘This is interesting’, he thought, trying to remember why he found the song familiar.

‘How much is this?’

‘Oh, that is not for sale,’ said the merchant, ‘this is a family legacy, so I will not give it away’.

‘Hm... Are you sure? I can pay you good money for it.’

‘Yes, I am sure, sir. Do you think you can just walk in here and buy me? Look at the sign outside. It says “Luke’s Antique’s”, so I guess that makes me the owner and the one who decides what is and is not for sale. Get it?’

‘Ok, no need to get temperamental with me. And you shouldn’t judge people by their appearance. Do you know why I want to buy this old thing? Because I think I know the song from somewhere. I wouldn’t have been interested in it otherwise.’

‘Great excuse!! You find the song familiar. Ha! ... Go fool somebody else with that. Please get out of here!’ said the angry salesman, with a strange look on his face, a look the man knew he was seeing for the second time.

     The street was empty. Only a few trees stopped the cheeky sun to show its face and teeth properly. Pete kept walking and walking, thinking a lot about what had happened the past days. He got fired, his wife dumped him, his mother was in the hospital -car accident- and now this. Suddenly, a thought stroke his mind as if it was the most obvious thought ever. ‘What if…? No, it couldn’t..’ He remembered that at his father’s funeral, the song from the music box was played, and it was actually played by the same man who owned the antique store.

     As Pete was returning to the store, his mind was creating a plot he began to believe in more and more. Luke had to be connected somehow with his family, and actually with his father, because his last wish was that this particular song to be played. And also, as a child, he must have heard this song somewhere. So, it was beyond any shadow of a doubt that there was something fishy going on.

     Although the heat didn’t strike him as a particular good thing, there was another strange coincidence he hadn’t thought of. The weather was the same as when his father died. Passing by the same places he had known as a kid on his way back to the store, he also realized that he was in the neighborhood he grew up in. ‘No, this can’t be the same place I grew up in, because I’m in New York now, not Massachusetts’, thought Pete.

‘Calm down now, Pete. Please stay still because we are going to make you this injection.’

‘What injection? Where am I? Who am I? What are you doing to me? Stop it right now.’

‘Pete, if you don’t cooperate, you will make our job harder. Calm down.’

     Eventually, the nurse tied him up and gave him the shot that made him fall asleep. Pete actually was a patient in a hospital for mental cases, because he never got over the death of his father about 3 years ago. Traumatized, he started fantasizing about a small, peaceful city called Paradise City, and about this aggressive salesman, Luke, who attacked him every time and who, in Pete’s mind, was responsible for his father’s death.

      The song from the music box was his favorite song from the time when he was still healthy and his wife brought him a cassette every time she visited him, hoping that it would somehow make Pete better. But apparently, it only made his condition worse.    

     After a few years of ‘living’ in his city, Pete became more and more disconnected to reality and so, everyone lost any hope of getting him on the right track. His wife divorced and moved on with her life, all his friends stopped visiting, and so he was lost forever in Paradise City. But, in his rarely moments of lucidity, he started writing about this place, describing it thoroughly, and sometimes even gave his manuscripts to the nurses, to read. Some of them were extremely impressed by his case and actually made it public, hoping that one day, someone might publish them. That never happened, and so the mysteries of Paradise City remained hidden for this world we live in.