joi, 16 aprilie 2009
Aşa e. Timpul trece, fie că vrei, fie că nu. Că eşti în capitală, sau la 300 de km depărtare, sooner or later te ajunge din urmă. Sub varii forme. Una dintre multele "binecuvântări" pe care ţi le întinde pe tavă un oraş relativ mic faţă de Bucureşti este faptul că dacă ieşi să cumperi pâine, ai 75% şanse să te întâlneşti cu cineva pe care nu ai vrea să îl vezi. Pentru că, nu-i aşa, the almighty Murphy is always right..
În altă ordine de idei, pentru că am o cană de ceai de lămâie lângă mine, pastile şi alte nimicuri şi pentru că tuşesc de parcă de abia am schimbat ţigările (for the record, nu fumez), m-am hotărât să spun şi de ce se întâmplă asta. Nu că aş fi eu vreo mare fană a ceaiului de lămâie (ceea ce sunt), ci din cauza unui festival.. Da, din cauza NexT-ului sunt aşa... În linii mari.. Nu mă înţelegeţi greşit, festivalul a fost una dintre cele mai frumoase experienţe pe care le-aş fi putut trăi vreodată.. Doar că la Scala a fost destul de mult curent şi frig.. Plus că a trebuit să trebăluim pe acolo, aşa că era inevitabil să nu răcesc puţin, cu toate precauţiile pe care mi le-am luat. Dar am să trec şi peste asta, în curând.
Despre NexT, ce să mai zic.. A fost fain, a trecut pe lângă mine extrem de repede, nici nu mă aşteptam să nu fie aşa. Vreau ca la anul să pot fi din nou voluntar, e clar!..
Festivalul a trecut, răceala s-a instalat şi ea mai bine, şi acuma aştept să fiu tratată, pentru că I is home. Nici nu mi-am dat seama ce diferenţe mari pot să existe între nici măcar 300 de km.. Hm, strange. Cearta dintre care e târnăcopul şi care e cazmaua s-a transformat în Mănâncă!! sau de ce nu faci cartofii prajiţi cu mai puţin ulei? Şi sincer, mă aşteptam ca măcar aici să pot găsi linişte la cumpărături.. Dar se pare că am uitat că e criză şi toată lumea se grăbeşte să cumpere.. Of, ce ţi-e şi cu memoria asta de scurtă durată..
Şi tot aseară mi-am dat seama că nu vom scăpa niciodată de imaginea de housewife. Noi, fetele, as in. Să fie oare trist acest lucru? Sau faptul că se pare că ne place să fim aşa tratate? Serios, oare ce microcip avem implantat undeva într-o parte a creierului care să ne spună la tot pasul că trebuie să servim, că trebuie să tăcem în momentul când bărbatul nostru ţipă la noi să (mai) punem cartofi la prăjit, pentru că cei 10 pe care i-a ingurgitat (tacticos, de altfel) până acum nu i-au ajuns?
...
