Buricul

miercuri, 10 februarie 2010

Viaţa mea e asemeni unei foi albe
Pe care doar cine ştie sau poate
Să o infăşoare în gânduri, vise, taine,
Va fi vrednic să-mi dea dreptate.

Pulbere de stele, speranţe năruite-n vânt
Toate trec, toate doar cu un cuvânt
Se vor şterge din mintea-mi prigonită
Şi de alte visuri chinuită.

Nu vreau să ştiu că pot sau că doar mă prefac
Vreau doar un colţ, un pix, o foaie.
Partener, al meu tovarăş cu care m-mpac
Şi cu care pot discuta pe ploaie.

De ce scriu poezii?..Sau oare nu?..
De ce se sting chemările-n secret?
Poate pentru că aşteaptă vreun decret
Poate deoarece nu vor sau nu au cu

Ce să ne trezească din Veşnica Adormire.
Religia este astăzi doar un popas,
Prin care nici măcar gândul la mântuire
N-ar putea să ne-ngăduie încă un ceas.

Aripi în bătaia vântului - doar albine
Doar harnice, vrednice albine sau lumine
Ce se întrevăd prin ceaţa ilară
Şi care ne dau speranţă multă, bunăoară.

Vrem salvare, vrem aur mult şi inutil
Sau vrem să trăim asemeni unui fitil
De lumănare învechită, înţeleaptă,
Şi care parcă doar ne aşteaptă...

La cotitură, să ne vărsăm amarul.
Aşadar, nu ne mai e de ajuns paharul -
Ochi al nemărginirii imense, groteşti
Pe care omul, stăpânul astei lumi măieştri

Are dreptul de a abuza sau a cuantifica
Aceste necazuri ce alcătuiesc nimicul
Primordial - ce linişte şi pace era!...
Merităm să ne mai credem buricul?..